Abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza, moment decisiv în istoria României moderne
Un domnitor de tranziție
Alexandru Ioan Cuza a fost, încă de la începutul domniei sale, o soluție tranzitorie a elitei politice românești, menită să realizeze unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești în 1859. Potrivit istoricului Florin Constantiniu, Cuza este „semănătorul“ care a plantat bazele modernizării în multe domenii ale vieții sociale și administrative, ducând regiunile către o direcție europeană. Totuși, pentru elitele vremii, el a reprezentat un compromis necesar doar până la găsirea unui domnitor dintr-o casă regală europeană.
Unioniștii și divanurile ad-hoc din 1857 doreau un prinț străin care să garanteze autonomia și neutralitatea noului stat. Conflictele politice s-au accentuat pe măsură ce Cuza a încercat reforme importante, fiind perceput ca prea radical de către conservatori și prea moale de liberalii radicali. Această polarizare a culminat cu formarea „monstruoasei coaliții“ între conservatori, liberali și lideri militari care au dorit înlăturarea sa.
„Monstruoasa Coaliție” și abdicarea
La 2 mai 1864, Cuza dizolvă Adunarea Legislativă pentru a-și impune reforma agrară, ceea ce a consolidat opoziția. O personalitate dubioasă a anunțat domnitorul că va fi detronat cu sprijinul armatei. La miezul nopții, 11 februarie 1866, un grup armat a pătruns în palat și l-a forțat pe Cuza să semneze actul de abdicare. În următoarele ore, el a fost expulzat din țară împreună cu familia și amanta sa, iar pe străzi mii de oameni sărbătoreau evenimentul.
Locotenența domnească a fost formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie, foști prieteni ai lui Cuza, care au preluat guvernarea pentru aproape patru luni, într-un context intern și internațional extrem de tensionat.
Alegerea suveranului străin și contextul internațional
Locotenența Domnească avea ca prioritate alegerea unui domnitor străin, dat fiind că Unirea nu era recunoscută internațional fără un conducător dintr-o casă regală europeană. Primul candidat propus, prințul belgian Filip de Flandra, a refuzat tronul. Ulterior, românii l-au ales pe prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen – un militar prusac – în urma unui plebiscit organizat între 2 și 8 aprilie 1866. Alegerile au fost unanime, iar prințul a acceptat oferta fără întârziere.
Acest pas a fost esențial pentru consolidarea statului român, în contextul amenințărilor din partea Imperiului Țarist, a Imperiului Otoman și a Austro-Ungariei, puteri care sprijineau înfrângerea unirii și revenirea la situația anterioară lui 1859.
Probleme interne și reacții după abdicare
În perioada Locotenenței Domnești, au avut loc revolte în rândul grănicerilor și țăranilor nemulțumiți de îndepărtarea lui Cuza, temându-se pentru drepturile obținute prin reforma agrară. În Moldova s-a manifestat o mișcare separatistă, susținută de influenți boieri locali, care cereau desprinderea de Țara Românească și revenirea la vechile structuri politice. Această mișcare a fost suprimată de autorități.
Pe plan administrativ, Locotenența a legiferat sub influența conservoare, stabilind reguli care au stat la baza unor conflicte sociale viitoare.
Abdicanarea lui Alexandru Ioan Cuza a marcat un moment de cotitură în dezvoltarea statului român modern, deschizând drumul instalării unei dinastii regale străine și întăririi poziției internaționale a României. Rolul Locotenenței Domnești și alegerea prințului Carol I au fost etape cheie în istoricul politic al țării la mijlocul secolului al XIX-lea.
