GALERIA CU POEȚI: Artur Stavri, poetul naturii și al nostalgiei

Poetul și publicistul Artur Stavri s-a născut pe 10 noiembrie 1869, la Botoșani.

 

A făcut cursurile primare și secundare la Liceul „A.T. Laurian” din Botoșani, apoi și-a continuat studiile la Iași, la Liceul Național și, începând cu 1888, la Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza”. A făcut parte, împreună cu fratele său Raul, din cercul literar condus de N. Beldiceanu, frecventat și de Dimitrie Anghel.

 

Stenograf în Camera Deputaților, se înscrie în Partidul Național Liberal și ajunge deputat, apoi prefect al județului Dorohoi.

 

Artur Stavri a desfășurat o bogată activitate publicistică și literară: a fost redactor la revista „Literatură și știință” a lui C. Dobrogeanu-Gherea (1893-1894); a condus săptămânalul „Adevărul de joi” (octombrie 1898 – ianuarie 1899) și revista „Pagini literare” (1899-1900); a făcut parte din primul Comitet de conducere al Societății Scriitorilor Români (septembrie 1909 – noiembrie 1911). Și-a publicat textele poetice în: „Convorbiri literare”, „Contemporanul”, „Vieața”, „Vatra”, „Revista nouă”, „România literară”, „Povestea vorbei”, „Adevărul”, „Sămănătorul”, „Noua revistă română” ș.a. A mai semnat cu pseudonimele: Astar (A star), Coresi, A. Coresi, Sfârâiac.

 

În timpul vieții, i-au apărut cinci volume de versuri: Poesii: 1888-1894 (1894); De demult… (1897); Pe-același drum (1900); Câteva clipe (1904); Luminișuri (1910).

 

Artur Stavri se stinge din viață pe 10 mai 1928.

 

Versurile lui Artur Stavri sunt profund influențate de poezia lui Eminescu, dar și de estetica sămănătoristă. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu observa că poeziile în care cântă splendoarea naturii se caracterizează „prin aerul de «fericire» împrumutat de la Duiliu Zmafirescu”. Măreția naturii este însă, în poezia lui Artur Stavri, în antiteză cu dimensiunea umană, poetul scriind, de obicei, versuri pline de pesimism și simțindu-se „ca un învins înainte de a intra în lupta pentru viaţă/…/ resemnat şi ostenit înainte de a fi trăit, de parc-ar fi purtat toată resemnarea şi osteneala acelui lung şir de boieri moldoveni, cultivatori de moşii, care în lungul veacurilor şi-au aşteptat soarta de la natură, cu mâinile încrucişate la piept şi ochii la cer” (Izabela Sadoveanu).

 

 

De demult

 

Un sat departe – așa departe –

Și-n satu-acela-i vechea casă

De-abia zărită-ntr-o frumoasă

Livadă cu alei deșarte.

 

Și plânge-o doină de cu sară,

De cine știe unde, vagă...

N-ajunge pănă-n sat întreagă

Și-i jalnică de te omoară...

 

Pe scări îmi par doi tineri stând;

– Nu știu de i-am mai întâlnit.

El pare-așa neliniștit,

Ea-nspre apus, cată plângând...

 

Prin nouri groși de colb, în drum,

Cu câinii un copil se bate;

– De mi-ar ieși în cale poate

Cu nu l-aș mai cunoaște-acum...

 

...Și mama-mi spune-n râs mereu.

C-a noastră-i casa-ntre alei,

Că tinerii de-atunci sunt ei,

Copilu-acel nebun îs eu.

 

N-o cred și totuși o ascult

Spunându-mi sara pe de rost

Povești ce poate c-or fi fost

Prin alte locuri, de demult.

 

 

De ce sunt trist

 

Îs trist și mă tot plâng de lume

Din suflet jalea n-o mai sting –

Și totuși văd că n-am anume

               De ce să plâng...

 

Acele lumi din asfințit

Mi-au fost și dulci și liniștite,

Și-mi pare rău: le-aș fi dorit

               Altfel trăite.

 

Țin minte: multe-am îndrăgit;

Le văd sfios m-așteaptă-n prag –

Și-mi pare rău că n-am găsit

               Ce mi-a fost drag.

 

Vezi, – de ce-s trist nu știu anume;

Simt doar că jalea mi-i ursită –

Și-i fără leac: aștept o lume

               Altfel trăită.

 

Nu pot netihna să-mi alin

Că nu mă plâng de câte știu:

Plâng alte lumi – și nu mai vin...

              Și-i prea târziu.

 

 

Melancolie

 

Se cerne ploaie deasă pe toamna din grădină

Şi vântul cerne frunze cărărilor deşarte…

O vară, încă una s-a dus să nu mai vină

Şi gându mi-i, cu stolul de rândunici, departe.

 

O vară, încă una trece aşa devreme –

Şi noi cu ea ne pierdem; ne-a mai rămas de-acum

Doar gândul, amintirea în urmă să ne cheme,

Căci ne-am lăsat o parte din inimă pe drum.

 

Suntem ca marinarii rătăcitori pe ape:

De ţara lor, de toate plângând şi-aduc aminte…

Şi uneori furtuna de ţărm îi trece-aproape –

Văd satul lor, dar vântul îi zboară înainte!

 

Mereu tot înainte, tot zile netrăite!

Viaţa noastră trece, când stai să te gândeşti,

Ca apa care scade aşa, pe nesimţite,

În cupele uitate pe margini de fereşti.

 

 

 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

download from google play download from apple store
Abonament BT Pătrat Mov

Abonează-te, citește Botosaneanul.ro fără reclamă și comentează cât vrei

Autentificare