GALERIA CU POEȚI: Constanța Buzea: pelerinaj în lumi interioare

Laureată a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPERA OMNIA (2001) și cetățean de onoare al municipiului Botoșani, Constanța Buzea s-a născut pe data de 29 martie 1941 la București. După absolvirea Facultățiide Filologie a Universității din București, afost redactor la revistele „Amfiteatru” (1974-1989) și „România literară”(1990-2012).

A debutat în presă în anul 1957, publicând un grupaj de versuri în revista „Tânărul scriitor”. Prima carte, De pe pământ, îi apare în 1963, la Editura pentru Literatură. A publicat volumele de poezie:La ritmul naturii (Editura pentru Literatură, București, 1966); Norii (Editura pentru Literatură, București, 1968); Agonice (Editura Eminescu, București, 1970); Coline (Editura Cartea Românească, București, 1970); Sala nervilor (Editura Cartea Românească, București, 1971); Leac pentru îngeri (Editura Albatros, București, 1972); Răsad de spini (Editura Cartea Românească, București, 1973); Pasteluri (Editura Albatros, București, 1974); Ape cu plute (Editura Cartea Românească, București, 1975); Limanul orei(Editura Eminescu, București, 1976); Poeme (Editura Albatros, București, 1977); Ploi de piatră (Editura Albatros, București, 1979); Umbră pentru cer (Editura Albatros, București, 1981); Planta memorie(Editura Cartea Românească, București, 1985); Pietre sălbatice (Editura Cartea Românească, București, 1988); Ultima Thule (Editura Cartea Românească, București, 1990); Pelerinaj (Editura Cartea Românească, București, 1997); Netrăitele (Editura Vinea, București, 2004); Netrăitele II (Editura Vinea, București, 2008). Se stinge din viață pe 31 august 2012 la București.

 Încă de la debut, poezia Constanței Buzea se remarcă prin „sensibilitate delicată, tandrețe a apropierii de lucruri, bucurie a împlinirii erotice exprimată într-un discurs echilibrat-confesiv, visător-melancolic, cu un calm «domestic» de stăpână a micului spațiu conjugal” (Ion Pop), printr-o atitudine contemplativă ce anulează senzualitatea, toate transpuse în ritmuri „solemn-muzicale, grav-melifluente” (Nicolae Manolescu). Pe parcurs însă, poeta înclină tot mai mult către un lirism al frustrării și suferinței, al vulnerabilității și al resemnării de sorginte religioasă, iar expresia poetică devine tot mai concentrată, aproape gnomică. Cele peste douăzeci de volume de poezie ale Constanței Buzea construiesc, de fapt, o biografie lirică, biografia unei voci feminine ce trăiește toată diversitatea de stări ce-și au originile în iubire, de la bucuria așteptării și a împlinirii la agonia pierderii sau a inacceptării.

Fisura

L-am văzut privind afară

L-am acoperit, l-am închis, l-am sufocat

Dar el privea tot într-o parte

Ieșind prin fereastră

Vedea pe mine punându-mă să văd

Ochii mei erau fisura către grădină

Către lumina zăpezii

Palmele pe ochi mi le-am pus

Degetele în ochi mi le-am vârât

Dar degeaba

El continua atent să se uite

În aceeași direcție

Gândind priveliștea albă

Calul lopătând în ninsoare

Înconjurat de lumină

L-am văzut privind ostenindu-mă

Sufocându-mă cu puterea lui de a vedea

Ceea ce eu nu mai puteam suporta

Prin mine pe mine punându-mă să văd

Gândind la fără de capăt priveliștea

Zăpezii

Calul lopătând și el

Cu numai numele vederii lui văzând

În prelungirea țurțurilor care

Din nepăsare se făcură dând de pământ

Cu cel ce le plângea cu tot

Cu cal cu tot cu mine care vedeam

Gândindu-mă fără scăpare

Că el privește afară și vede un cal

Lopătând

MUZEUL INDESCIFRABIL

1

sunt săli în memorie

lungi galerii de tablouri

timp scufundat în culori

sunt săli carnivore

răscruci coridoare și scări

către poduri

și turnuri înguste și trepte de gresii

străvechi acoperișuri și țigle intacte

și funii sunt

umbre de viță sălbatică

împachetând castele și case umile

ca pe corăbii încremenite-n

coșmarele mării

timp scufundat

curajul meu stă în trecut

întreg și atent și pândind

uscat în septembrie calmul

în care senină să mor

timp scufundat timp distrus

stricând echilibrul secundei fragile

ce lin din prezent mă gonește

mă naște și mă părăsește

la ușa muzeului

ca lângă o gură feroce

2

mă răsucesc

în răscruce

așteptând să apari și să intri

în trupul numelui tău

să te văd să-ți vorbesc în răscruce

despre răscruce

ca despre o răstignire

imaginându-mi cât nu ești

copac suferind emanând cleiul său

agonia

și un copil culegând cu buze moi

ceara sălcie și chihlimbarul

și fără foame trist mestecând

3

să mori în septembrie

plâns dizolvând crusta de pulberi

cearcănul plin de noroaie

dar și de un umed polen

dintr-o vârstă a vârstelor

ce ni se amână noi refuzând

să trăim într-un fals

iată că nu mai trăim

ci culegem cu buzele altora

ceara

4

cine nu simte din timp

propria astupare cândva cu pământ

așa începi muzica morții

mult înainte de-a fi părăsit

născut la ușa muzeului indescifrabil

în care se pierd lumi întregi

circumscrise sfericei lumi

așa începi muzica și vindecarea

iluzia precum culoarea infernului ei

de umbroase nuanțe

în duhul lor clipa fragilă încearcă

încearcă și izbutește o naștere

o ispășire

5

în necunoscut

explozia cărnii care sperase

să rabde mai mult amânându-și viața

și moartea

când viața când moartea

explozia cărnii materne

plătind prin uitare în eternitate

prețul

memoria mută

păstrând totuși gustul tumultuos

bărbătesc al întâlnirii cu numele

cu simpla cenușă

6

fusese sărutul alb

al unor buze curate

fusese liniștea neputinței

celui ce știe tot

fusese durata-mplinirii în somn

într-o cetate departe de capătul lumii

în somn întâlnirea cu soarta

și care simplifică prin oprire

drumul nostru în labirint

prin oprire soarta

ce nu e întunecată nici aurie

ci pură căruntă ca sarea

7

ca-n somn în răscruce mă răsucesc

nervii mi-i zvântă o ploaie ce nu e

umbrire sub norii curgând

o ploaie începe-n septembrie când

și ție ți-a fost dat să treci

ca o pasăre arsă peste pustiu

din lumea ta în lumea unei prăpăstii

cât de prezent puteai fi în plutire

necunoscut până la transparență

eu așteptând și după sosire

să mi se arate trupul

numelui tău

ca-n somn peste umbră plop amețit

amar în singurătate

umbră-n septembrie sângele meu

semănând cu o iarbă de fier

imaginându-mi orice

într-o cetate aidoma celei ce este

de-a pururi fiind la capătul lumii

despre trupul numelui tău

în care intri ca-ntr-o răscruce

și-n care urci ca-ntr-o prăpastie vie

cu nervii sunând a uscate de apă

căderi

8

aștept și sosești

cum oare altfel împodobit ca zburătorii

privind prin mine ca printr-un cer

cu milă răscrucea

cu mila aversiunii alb cum e mai rău

alb înotând și dintr-o dată

surpriza fisurii cuvintele tale intrând

cu sfială omenească în șuvoiul acid

al cuvintelor mele

9

un miros de pânză curată

de pâine necoaptă de abur

arome de clei de cireș și de var în

septembrie când calm

pomul cuprins de rugină se lasă tăiat

împânzit de furnici și plânge

înduioșarea lui umbrind un copil

care vine revine să rupă cu gura decorul

zeul sevei miroase la fel…

Nervi

Cuvinte, cuvinte și-o pasăre lină în minte.

De suflet, de suflet, că este, tu adu-mi aminte.

Nădejde, nădejde, chiar dacă pădurile-s vineți.

Iubire, iubire, când viața, când moartea revine-ți

Cu mine, cu mine, o șansă ce nu se revarsă.

Cu tine, cu tine, lumină de ceară nearsă.

De fosfor, de fosfor, de nervi răzvrătiți ne e boala.

Și totuși, și totuși, tot nouă ni-e dată sfiala.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: