Reciclarea în România comunistă: cei trei „R” – recuperare, recondiționare, refolosire – într-un sistem centralizat și propagandistic
Cei trei „R”, pe înțelesul tuturor
Procesul de reciclare din perioada comunistă în România era organizat prin principiile celor trei „R”: recuperare, recondiționare și refolosire. Recuperarea consta în colectarea sistematică a deșeurilor reciclabile – metale feroase și neferoase, hârtie, sticlă, textile uzate, cauciuc, dar și materiale mai puțin obișnuite, cum ar fi oasele, penele sau uleiurile uzate. Funcționa o rețea națională numită Remat, unde cetățenii erau obligați să predea aceste bunuri, primind în schimb sume modice. Recondiționarea însemna repararea pieselor sau bunurilor, redându-le funcționalitatea datorită lipsei acute de materii prime și a restricțiilor comerciale ce împiedicau importurile. Refolosirea închidea ciclul, reintegrând materialele în procesul de producție sau consum.
Propaganda comunistă versus realitatea economică
Acțiunea de colectare nu urmărea protecția mediului, ci servea propagandei comuniste. Potrivit unei analize a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), „Recuperarea materialelor reutilizabile ar fi trebuit, în teorie, să aducă economii însemnate la bugetul național”, însă în practică, „întreaga afacere nu a fost decât o amplă acţiune propagandistică, ce nu a adus mari beneficii economice”. De multe ori materialele stocauționate rămâneau nefolosite sau ajungeau la gropile de gunoi. Propaganda le îndemna pe persoanele să colecteze intens prin mesaje publicitare care enumerau materialele reciclabile, de la „hârtii și cartoane uzate” la „anvelope de autoturisme” și „materiale din mase plastice”.
Berea cu gust de ulei rânced
Reciclarea sticlelor a implicat probleme de calitate, de exemplu pentru băuturi. Sticlele trebuiau să fie neciobite și curate, însă spălarea insuficientă și calitatea slabă a detergenților au dus la situații în care berea avea gust de ulei rânced, din cauza utilizării aceleiași sticle pentru ulei și bere. Această situație s-a ameliorat în anii ’80, când a fost introdusă sticla de ulei de 1 litru.
Campaniile obligatorii în școli
Colectarea materialelor reciclabile era o activitate obligatorie în unitățile de învățământ, monitorizată strict de directori. Elevii aduceau sticle, borcane, ziare și alte materiale, care erau cântărite și predate la centrele Remat. Campania era organizată ideologic, implicând organizația de pionieri și prezentând reciclarea drept un gest patriotic, dovadă a spiritului gospodăresc. Cu toate acestea, această forțare a compromis în timp percepția asupra reciclării, confundată după 1990 cu o obligație impusă.
Reciclarea în nomenclatură și instituții
Unitățile din cadrul Ministerului de Interne – miliție și securitate – erau integrate în programul de economisire, având planuri precise de colectare pentru diverse materiale (metale, hârtie, textile etc.). Comandanții de unități trebuiau să raporteze lunar implementarea programului, iar conducerea verifica aplicarea acestuia, inclusiv prin sancțiuni contravenționale. Instruirea cadrelor implicate includea „intensă muncă politico-educativă”, parte din procesul de conștientizare.
Astfel, în România anilor comunismului, reciclarea a reprezentat un proces strict organizat și controlat, cu scopuri economice și propagandistice, care s-a desfășurat în condiții ce au determinat atât rezultate limitate, cât și efecte pe termen lung asupra percepției publice privind protecția mediului.
Citeste articol integral
Sursa & Foto Credit- „www.libertatea.ro”
