„Exploatăm oameni săraci pentru că ai noștri nu mai sunt destul de săraci”. Paradoxul muncitorilor asiatici care îi uimește pe români
Tot mai mulți angajatori români recurg la forța de muncă provenită din țări non-UE, în special din Asia de Sud, deși în același timp mulți localnici afirmă că nu își găsesc un loc de muncă. Fenomenul este vizibil atât în orașele mici, cât și în satele din România, unde muncitorii sud-asiatici activează în diverse sectoare precum construcții, agricultură, HoReCa sau curățenie.
Orașe mici și sate uitate, gazde pentru muncitori străini
Orașul Victoria (județul Brașov), construit inițial pentru muncitorii unei uzine chimice, a scăzut numeric, dar a devenit o locație pentru angajații veniți din Asia de Sud. Pe străzile din localitate pot fi observați muncitori sud-asiatici care activează în domenii variate. O pensionară din zonă afirmă: „Ne-am obișnuit cu ei”.
În comunele din județul Dolj, cum ar fi în apropierea orașului Calafat, existența muncitorilor străini este legată de lipsa forței de muncă locale. Un localnic a declarat:
„Am 64 de ani și am muncit la mina de cărbune de la Motru vreo nouă ani… Nu mă angajez eu la patron să muncesc toată ziua, ca nepalezii…”
România, destinație tot mai căutată pentru muncitorii sud-asiatici
Conform datelor Inspectoratului General pentru Imigrări, până la sfârșitul anului 2025, peste 100.000 de cetățeni din Nepal, Bangladesh, Sri Lanka, India și Pakistan aveau drept de ședere în România în scop de muncă, dintre care mai mult de jumătate erau din Nepal. La începutul lui 2026, numărul străinilor cu drept de muncă valabil a depășit 161.000.
Inspectoratul a comunicat în 2025 că „peste 60% dintre avizele emise în 2024 au vizat ocupații ca muncitori în agricultură, construcții, curățenie sau manipulare marfă. Nepal, Sri Lanka, Turcia și India rămân principalele țări de origine ale lucrătorilor non-UE în România.”
Condiții de muncă și percepții diferite
Un aspect remarcat este modul diferit în care muncitorii asiatici și românii privesc viața profesională. Un comentariu publicat pe forumuri online arată:
„Nepalezului îi e indiferent dacă lucrează în București azi și în Iași mâine. Nepalezul acceptă să împartă o cameră cu încă cinci și să trăiască extraordinar de modest, cu gândul că trimite bani acasă…”
Pe de altă parte, mai mulți români susțin că au încercat să-și găsească un loc de muncă fără succes, chiar și pentru posturi care nu necesitau experiență. Un tânăr din Timișoara a relatat:
„Am aplicat și eu la zeci de joburi, majoritatea pentru fără experiență. Nimeni nu m-a sunat.”
Nemulțumirile vizează și nivelul salariilor:
„Cu salariu minim nu poți exista în România” sau „Cu 2.700 e greu să trăiești în marile orașe fără să mai trăiești cu 2-3 oameni să împărți cheltuielile.”
Un utilizator a subliniat dificultățile angajatorilor:
„Când vine un tânăr și cere un salariu mai mare decât angajații cu 10-20 de ani de experiență, atunci compania sau patronul au trei opțiuni: îl angajează și își pun restul în cap; îl angajează și măresc salariul și la ceilalți, și pot fi sute; sau nu îl mai angajează. Dacă se poate, ia un imigrant, dacă nu, asta e.”
Situația evidențiază tensiuni între realitățile pieței muncii, percepțiile angajatorilor și ale localnicilor, precum și modul în care angajații străini completează deficitul de personal în România.
