România a aplicat, timp de peste 24 de ani, o taxă pentru persoanele fără copii, în cadrul politicii pronataliste a regimului comunist
Introducerea taxei pentru persoanele fără copii în 1967
La 31 decembrie 1966, Consiliul de Stat al României a emis Decretul 1.086, care prevedea majorarea impozitului pe veniturile persoanelor fără copii. Măsura a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967 și se adresa bărbaților și femeilor fără copii cu vârsta peste 25 de ani, indiferent de starea civilă. Pentru muncitori și funcționari, impozitul era majorat cu 10% pentru venituri între 801 și 2.000 de lei și cu 20% pentru sume peste 2.000 de lei. Majorarea nu se aplica direct salariului, ci asupra impozitului aferent, iar existau excepții, precum persoanele cu invaliditate severă sau cele fără copii, căsătorite cu parteneri care aveau copii.
Transformarea contribuției în plată lunară în 1977
În anul 1977, prin Legea 1/1977, impozitul individual pe salarii a fost desființat, fiind înlocuit de un impozit pe fondul total de retribuire al unităților statului. Cu toate acestea, persoanele fără copii au continuat să plătească o contribuție lunară fixă, diferențiată în funcție de venitul tarifar. Această contribuție se aplica celor peste 25 de ani, fiind suspendată din luna în care persoana devenea părinte. Exemplu de cuantum: un angajat cu salariul tarifar de 2.000 de lei plătea 80 de lei pe lună, iar unul cu salariu peste 8.000 de lei plătea 550 de lei.
Majorarea contribuției în 1986
La sfârșitul anului 1985, Decretul 409 a majorat cuantumurile contribuției lunare pentru persoanele fără copii, începând cu 1986. Astfel, pentru salariul de 2.000 de lei contribuția a crescut la 135 de lei pe lună, iar pentru salariile mai mari de 8.000 de lei ajungea la 925 de lei. Aceeași obligație se aplica persoanelor fără copii, indiferent de starea civilă, iar erau prevăzute contribuții distincte pentru cei cu venituri din agricultură sau activități independente.
Eliminarea taxei în 1991 și impactul asupra natalității
Sistemul a fost în vigoare de la 1 ianuarie 1967 până la 1 aprilie 1991, când a fost abrogat prin Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii. Politica pronatalistă a inclus, pe lângă această taxă, cea mai răspândită măsură fiind restricționarea întreruperii sarcinii prin Decretul 770/1966. Datele de la Institutul Național de Statistică arată o creștere semnificativă a natalității după implementarea acestor politici, de la aproximativ 14,3 născuți-vii la 1.000 locuitori în 1966, la 27,4 în 1967 și 26,7 în 1968. Ulterior, natalitatea a scăzut, ajungând în 1989 la circa 16 la mie, în ciuda menținerii contribuției pentru persoanele fără copii.
Acest sistem fiscal a fost o componentă importantă a politicii demografice comuniste, aplicată timp de peste două decenii, reflectând abordarea autorităților statale față de problema natalității în perioada respectivă.
